Dumnezeu ne îndeamnă să ne punem toată încrederea în El. Dar ce este credinţa, dacă nu certitudinea unei persoane că lucrul pentru care se roagă se va îndeplini negreşit, sfidând orice conjunctură nefavorabilă. Şi acolo unde oamenii, supuşi rigorilor logicii, văd doar două căi de soluţionare a unei probleme, Domnul, în Atotputernicia Sa, ne-o descoperă şi pe-a treia.
Vă voi povesti ce mi s-a întâmplat în urmă cu câtva timp la biserica Sfânta Vineri (Sfânta Cuvioasă Parascheva) de lângă podul Basarab, Bucureşti. Îmi aduc aminte de ziua aceea ca de una deosebit de încărcată, cu multe încercări, astfel că după-amiază mi-a venit gândul să intru într-o biserică să mă rog pentru a mă mai linişti. Nutresc un mare drag pentru biserica Sfântă Vineri şi pentru că atunci chiar mi-era în drum, am ales să intru aici. M-am închinat şi ultimele rugăciuni le-am spus la racla Sfintei Cuvioase Parascheva, căreia i-am mulţumit pentru tot ajutorul pe care mi l-a acordat până acum, rugând-o să aibă şi în continuare aceeaşi grijă pentru familia mea şi pentru cei pe care-i aveam în gând. Apoi am ieşit din biserică, am aprins nişte lumânări şi am dat de pomană unui sărac o sumă mică de bani. Îmi aduc aminte că uitându-mă la portofel, mi-a venit gândul că poate trebuia să-i ofer mai mult, raportat la cât aveam atunci la mine. Am mers însă mai departe, m-am urcat în maşină şi m-am îndreptat spre o locaţie aflată la 10-15 minute distanţă de biserică, unde trebuia să efectuez o plată. Ajuns acolo, caut portofelul în geantă, prin buzunare, caut bine şi în maşină, dar nu-l găsesc. Un gând mă străfulgeră: probabil l-am pierdut. Acest lucru nu avea însă unde să se întâmple decât pe drumul dintre treptele bisericii unde m-a întâmpinat săracul respectiv şi maşină, care era parcată la o distanţă de circa 10 metri de Sfântul Locaş. Mă întorc deci în viteză la biserică şi cercetez locul unde fusese parcată maşina, mă uit şi pe treptele de la intrare, dar fără succes. Revin la maşină şi scormonesc din nou în toate ungherele, reiterând obsesiv gândul că poate l-am scăpat pe undeva pe lângă scaune. În tot acest răstimp însă, instinctiv, mă rugam spunând rugăciuni scurte: “Sfântă Parascheva te rog ajută-mi!”, “Ai milă Sfântă Parascheva, aşa cum ai avut întotdeauna de familia mea!”, „Nu îmi este de bani, cât de acte, pentru că este mare tevatură să le scot din nou, te rog nu mă lăsa!” şi altele asemenea. Căutam şi mă rugam. Dar tot nu l-am găsit. Este momentul în care diavolul încearcă să îţi strecoare în inimă gândul că “te rogi degeaba”, că “odată pierdut, cum ar putea să apară magic în faţa ta, chiar în locul în care ai căutat mai devreme?”, sau, ironic – “mai bine nu miluiai săracul, că atunci nu mai umblai la portofel” şi cel mai rău, te îndeamnă să ceri socoteală, să-l învinui pe Dumnezeu – “Intru în biserică, mă rog şi apoi aşa sunt răsplătit? Atunci pentru ce să mai vin să mă rog?” Sunt exploatate toate „fisurile” sufletului, sunt căutate toate slăbiciunile firii prin care cel rău să ne strecoare îndoiala şi să încuibe în suflet gânduri de răzvrătire împotriva Divinităţii. Totuşi, cu ajutorul Celui de Sus, am respins toate aceste gânduri. Însă eram îngrijorat în continuare şi recunosc că mă gândeam că singura “minune” care s-ar mai fi putut întâmpla ar fi fost doar aceea ca portofelul să fie găsit de un om de bună-credinţă, care să mă sune ulterior pentru a mi-l înapoia. Judecăţile oamenilor nu sunt însă şi cele ale lui Dumnezeu şi ceea ce eu consideram atunci „la cald” ca fiind un ghinion afurisit, era de fapt o întâmplare menită a-mi spori credinţa şi cine ştie, poate şi a celor care au fost martori la eveniment. Dumnezeu nu orânduieşte un necaz ca să ne ia peste picior, ca să ne oprime, ci tot spre binele nostru. Credinţa aici se probează. Aici arătăm câtă încredere ne punem în El, în ciuda premizelor nefaste. Pentru că la Dumnezeu există întotdeauna şi o altă cale de rezolvare a lucrurilor, uneori frizând imposibilul. Spune Hristos în Evanghelie – „ce nu este posibil la oameni, este posibil la Dumnezeu”.
Revenind la păţania mea, în timp ce mă foiam cu disperare în jurul maşinii, soseşte unul dintre preoţii bisericii Sfânta Vineri şi îmi propune să ne uităm pe imaginile surprinse de camerele de supraveghere ale bisericii. În timp ce derulăm înregistrările, profit de moment şi sun la bancă pentru a-mi bloca cardul, considerând evenimentul deja încheiat. O voce calmă din grupul celor câtorva persoane care erau în jurul meu îmi şopteşte: “e.., domnule doctor, nu vă pierdeţi speranţa, este doar o încercare”. Dau din cap, destul de sceptic, neexcluzând acest lucru, dar nici prea încrezător că se va mai putea îndrepta paguba. La un moment dat, focusându-ne pe imaginile înregistrate, vedem cum o tânără se opreşte, iese din cadru, apoi reapare, se uită în stânga, în dreapta şi apoi pleacă, camera nesurprizând mai mult. Nefiind edificator, sunt sfătuit să merg la poliţie să declar incidentul şi să obţin o dovadă a pierderii actelor, până le voi replica. Uitându-mă din nou la imagini, remarc însă că tânăra respectivă purta încălţăminte sport şi îmi încolţeşte o speranţă – poate se ducea la sala de fitness din apropiere. Mă îndrept deci şi eu în grabă spre acea sală de sport. Aici rog la recepţie să se facă un anunţ, las chiar o hârtie cu numele şi numărul meu de telefon, apoi plec. Pe drumul de întoarcere, întâlnesc doi bărbaţi care discutau între ei şi îi întreb dacă stau de mai multă vreme acolo şi dacă au întâlnit o femeie care să-i întrebe dacă cineva a pierdut un portofel. Neagă. Deznădăjduit, mă îndrept agale către maşina parcată lângă biserică, deschid uşa şi dau să urc. Văd însă alte două persoane în apropiere, dintre care o femeie care tocmai se urca la volanul unei maşini albe voind să plece şi un bărbat în picioare care îşi lua rămas bun. Într-o doară, cu voce gravă şi sfârşită, mă întorc şi le adresez peste umăr aceeaşi întrebare, dar mai mult ca să nu zic că nu am făcut şi această ultimă încercare. Era clar că atunci veniseră, pentru că nu îi văzusem mai devreme, când căutam de zor portofelul în jurul maşinii. Bărbatul nu îmi răspunde iniţial, însă mă scrutează cu privirea de sus până jos şi apoi, arătând spre capota maşinii albe în care se afla femeia, mă întreabă scurt: “Oare nu este acesta?” Mă uit şi recunosc portofelul pe care îl căutasem cu atât ardoare până atunci; era intact. Nu îmi venea să cred, eram de-a dreptul uluit de modul de rezolvare a problemei, având în vedere că îmi luasem cu totul gândul că-l voi mai găsi. Mulţumesc deci persoanelor, îmi vine chiar să le iau în braţe şi în euforia care mă cuprinsese îi tot întrebam cum pot să le fiu recunoscător. Bineînţeles, după ce mă dezmeticesc şi îmi dau seama ce s-a petrecut în fapt, intru în biserică şi mulţumesc din tot sufletul Domnului, Maicii Sale şi Sfintei Cuvioase Parascheva!
O să spuneţi că este multă povestire pentru puţin, pentru a descrie un soi de „noroc” pe care îl mai au oamenii uneori. Nu? Oricui i s-ar fi putut întâmpla, nu este până la urmă nimic ieşit din comun. Poate da, poate nu. În cazul meu, judecând după cât de multe lucruri minunate mi s-au întâmplat implicând-o pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, nu cred că mai poate fi vorba doar de un simplu „noroc”. Iar legat de acest incident, cât de mare să fi fost „întâmplarea” să se potrivească perfect momentul în care eu am ajuns la maşină cu momentul în care femeia respectivă se aşezase la volan, gata să plece? Oare ce s-ar fi întâmplat dacă ajungeam mai devreme cu 30 secunde şi apucam deja să urc în maşină, înainte ca oamenii aceia să vină? Sau dacă ajungeam cu 30 de secunde mai târziu şi plecau acele persoane, care mi-au declarat ulterior că atunci erau pe punctul de a hotărî ce să facă, cel mai probabil urmând să lase portofelul pe undeva pe-acolo pe jos. Şi cum se face că nu l-a luat nimeni în tot acest răstimp, deşi era o stradă destul de circulată şi trecuse ceva vreme de când îl pierdusem? Portofelul negru a stat neobservat pe capota maşinii albe mai bine de o oră şi jumătate. Oare îl mai găseam dacă nu dădeam curs acelui gând venit parcă într-o doară, de a mai pune o ultimă întrebare acelor oameni, deşi eram încredinţat că mă obosesc degeaba? Să fie deci totul un produs al hazardului, sau o orchestraţie fin dirijată de mâna nevăzută a Proniei Cereşti pentru a ne îndrepta către un anumit final? Oare rugăciunile mele repetitive de mai devreme către Sfânta Cuvioasă Parascheva, când scotoceam prin maşină, erau doar nişte bolborosiri menite să mă calmeze, o refulare, o autosugestie cu scopul de a micşora stresul dezvoltat de sărmana noastră fire, pentru a nu o lua razna? „Un simplu şi firesc răspuns al organismului la stres” ar putea argumenta un medic. Sau este mai mult decât atât, un posibil gest spontan al sufletului cu nebănuite puteri de extragere a milei Divine?
Vă las pe dumneavoastră să trageţi concluziile. Eu pot doar să spun că în urma experienţelor pe care le-am trăit şi care au implicat-o pe Sfânta Cuvioasă Parascheva şi interpretând totul la un bun simţ care ar trebui să patroneze judecăţi de acest fel, simplul „hazard” pare să nu mai fie capabil a explica astfel de „coincidenţe”, mai ales atunci când numărul acestor „întâmplări” capătă valoare statistică.
Şi ce facem dacă în ciuda tuturor experienţelor de această natură, inima rămâne în continuare împietrită, îndemnând cu obstinaţie mintea să găsească o explicaţie ştiinţifică acestor lucruri? Atunci poate ar fi de evocat cunoscutul pariu al lui Blaise Pascal din panseurile sale publicate postum: „Dacă Dumnezeu nu există şi credem, nu pierdem mare lucru şi devenim oricum oameni mai buni, dar dacă Dumnezeu există şi credem, atunci câştigăm totul”.
Probabil că „minuni” ni se întâmplă zilnic, sunt chiar sub ochii noştri, dar nu le vedem, sau nu dorim să le vedem. Pentru că poate ne este frică să credem, căci atunci ne-ar obliga la schimbarea vieţii.
dr. A.R
