Dragii mei,
În primul rând aş dori să încep prin a cere iertare Sf. Cuvioase Parascheva pentru că am amânat atât de mult timp a împărtăși și altora aceste lucruri trăite de familia mea şi care arată cât de mare este ajutorul pe care sfinţii lui Dumnezeu îl oferă neîncetat oamenilor.
Sunt medic, tatăl meu este medic de asemenea, iar pentru cei care se îndoiesc de veridicitatea celor spuse aici, o să îi rog să o probeze prin solicitarea confirmării de la părintele paroh al Bisericii „Sfânta Vineri” Basarab, Bucureşti.
Ştiţi că există acea vorbă care circulă şi spune că „nu noi îi alegem pe sfinţi, ci ei ne aleg pe noi”. Tind să cred şi eu acest lucru, privind retrospectiv la nenumăratele binefaceri primite de familia mea de la Dumnezeu şi care s-au întâmplat să aibă loc în mari zile de sărbătoare, sau praznice de sfinţi. Fiind atât de multe exemple, statistic, îmi este greu să cred că ar putea fi vorba doar despre o simplă coincidenţă.
Familia din partea tatălui a avut dintotdeauna o mare evlavie către Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi. Tatăl meu îmi povestea că bunicii şi mama lui s-au închinat de când se ştiu la o icoană care întruchipează chinurile Sfintei Muceniţe Paraschevi. Această icoană a fost moştenită pe rând de fiecare generaţie şi toţi am avut-o la suflet pe Sfânta reprezentată în pictură, dar neştiind, noi o veneram de fapt, pe Sfânta Cuvioasă Parascheva.
Vă voi relata mai întâi o întâmplare de pe vremea străbunicilor. Casa unde era pusă la loc de cinste această icoană, era una de țară, din Moldova, unde oamenii obişnuiau să doarmă afară pe timpul verii pe un fel de prispă mai mare, având deasupra o streaşină. Acolo deci într-o noapte se odihnea străbunicul, iar străbunica mea şi tatăl meu, care avea pe atunci 4 ani, dormeau într-o altă cameră numită în acea regiune „chiler”, aproape şi ea de exterior. Camerele „de la deal”, adică de la stradă, erau de oaspeţi, în care îşi păstrau toate lucrurile de valoare şi în care intrau rar. În noaptea de care vă povestesc, străbunicii aud la un moment dat nişte scârţâituri de roţi de căruţă. Se trezesc, iar când se dezmeticesc realizează că tocmai au fost „călcaţi” de hoţi, care furaseră practic tot din cele două camere de oaspeţi, nerămânând decât paturile cu scândurile goale. Mai mult, la căpătâiul bunicului, lângă prispă, au văzut un morman mare de chibrituri scăpărate, semn că hoţii au fost cel puţin doi, dintre care unul sau mai mulţi furau, iar unul îl păzea pe bătrân, aprinzând periodic chibrituri pentru a verifica dacă se trezeşte. Puţin mai încolo de căpătâiul lui găsesc barda, care altfel nu stătea decât la locul ei şi niciodată în drum, pentru a nu fi la îndemâna copiilor. Deci, cel mai probabil hoţul ţinea barda deasupra capului bătrânului pentru a-i aplică lovitură fatală şi probabil era pregătit să anihileze pe oricine s-ar fi trezit din casă şi s-ar fi opus, sau ar fi făcut zarvă. S-ar putea pune întrebarea ce l-a făcut pe bătrân să nu se trezească în acest răstimp? Este greu de închipuit ca cineva să nu se deştepte când la căpătâiul lui sunt scăpărate atâtea chibrituri. Dar ca să nu „speculăm” prea mult, să trecem la o altă istorisire, mai recentă.
În urmă cu mai bine de 25 de ani părinţii mei treceau prin nişte momente grele, pentru că aveau probleme mari cu casa în care locuiam pe atunci şi trebuia să ne găsim rapid un alt loc în care să ne mutăm. În acest context, ai mei au tot încercat să găsească un bătrânel sau o bătrânică, dispus(ă) să ne lase să locuim la el (ea), iar noi să îi oferim îngrijire şi orice alt sprijin de care ar fi avut nevoie, pe tot restul vieţii. Din păcate, în toate cazurile lucrurile se sfârşeau prost, pentru că mai devreme, sau mai târziu se răzgândeau, lucru de altfel de înțeles la bătrâni. Vă imaginaţi cât de supăraţi şi de deznădăjduiţi erau părinţii mei, mai ales că trebuia să ne mutăm repede. Dând deci zvon în stânga şi-n dreapta dacă s-ar găsi totuşi un om de suflet care să ne ajute, iată ce se întâmplă într-una dintre zile. O pacientă de-a tatălui meu, care tocmai plecase de la cabinetul unde lucra el, luând tramvaiul către casă, intră în vorbă cu o femeie străină care stătea lângă ea, povestindu-i cu empatie necazul doctorului de la care venea. În acest răstimp vecina ei de drum nu a scos nici un cuvânt, dar părea să asculte cu atenţie. Când să coboare, i-a zis doar atât: „spune-i doctorului să vină la adresa din stradă …, nr …”. Atât i-a trebuit pacientei, care s-a întors în grabă să povestească doctorului întâmplarea. Reacţia tatălui meu a fost iniţial una de respingere – „nu mai vreau doamna Sorica să mai cunosc pe nimeni, am avut atâtea experienţe nefaste, încât cred că de fapt, astăzi nici nu se mai pot găsi astfel de bătrâni, care să fie capabili de reciprocitate în cuvânt şi-n faptă”. „Dar ce pierdeţi d-le doctor dacă încercaţi, nu se ştie, Dumnezeu e mare, duceţi-vă măcar să vedeţi” a răspuns doamna S. După ce s-au consultat şi după o serie întreagă de ezitări, până la urmă ai mei s-au dus. Ce vă pot spune este că după ce au intrat la bătrânică, unde s-au recomandat şi şi-au spus păsul, aceasta i-a privit adânc, apoi a ieşit din cameră şi s-a întors cu actele casei, pe care le-a pus în braţele părinţilor mei, zicând: „Maică, nu ştiu de unde îmi vine încrederea aceasta, dar eu vă văd oameni buni şi o să vă ajut. Iată, acestea sunt actele casei, luaţi-le şi faceţi cum credeţi de cuviinţă, de mâine dacă doriţi, puteţi să începeţi construcția”. Fără pretenţia niciunei clauze în scris, aşa cum de altfel te-ai aştepta de la un străin, cu atât mai mult de la un om în vârstă. Ulterior, părinţii mei au realizat că aceasta s-a întâmplat exact în ziua de prăznuire a Sf. Parascheva de la Iaşi, Sfântă la care cei din neamul meu s-au închinat de câteva generaţii. Mai mult, eu care mulţi ani am fost un răzvrătit împotriva „popilor cu ochelari de cal” mi-am găsit duhovnic chiar la biserica „Sfânta Parascheva” şi pe care îl iubesc nespus. Părinţii mei, între timp, s-au spovedit şi ei la acelaşi părinte şi iată cum Sfânta Parascheva ne-a adunat pe toţi şi ne-a dat nu numai un acoperiş deasupra capului, ci şi mult ajutor sufletesc, de fapt bogăţia cea mai de preţ!
Aş putea să vă mai dau şi alte mărturii ale dragostei sfinţilor trăite de cei din familia mea şi despre felul în care ei „ne aleg pe noi”, dar nu aş vrea să încarc foarte mult istorisirea de acum. Nu aş încheia însă înainte de a vă mai relata un caz, de data aceasta întâmplat unei alte familii şi care mi se pare răscolitor, comparativ cu toate cele pe care le-am mai auzit. Până acum, cele amintite mai sus ar putea fi puse pe seama unei „efervescenţe” prea mări a trăirilor noastre, a unei „exaltări”, sau s-ar putea spune că sunt doar simple „coincidenţe” şi „speculaţii”. „Se mai întâmplă…” ar putea argumenta unii mai neîncrezători. Ce ar zice însă aceştia după ce vă voi istorisi următoarea „întâmplare”?
La biserica Spitalului Polizu există o părticică din moaştele Sfântului Ioan Rusul, iar trupul lui se găseşte la o biserică din insula Evia, Grecia. Acest mare sfânt îi iubeşte foarte mult pe români şi o să vă povestesc ce i s-a întâmplat unei familii care nu putea avea copii. Cei doi soţi se chinuiau de multă vreme cu această problemă, care, medical vorbind, nu se mai putea rezolva. Ei însă nu şi-au pierdut nădejdea, s-au rugat şi în final Dumnezeu a rânduit să ajungă la moaştele Sfântului Ioan chiar în insula Evia. Acolo, ca şi în alte locuri din Grecia unde sunt cinstiţi sfinţii „făcători de minuni”, există obiceiul de a se lăsa ceva la raclă, sau la icoana Sfântului / Sfintei respective. Sunt lăsate ceasuri, pandantive, sau alte accesorii, unele de valoare, ca semn al ajutorului oferit, sau aşteptat cu credinţă. Ei bine, această familie era sărmană, dacă lăsau bani, nu mai aveau cu ce să se întoarcă în ţară, alte obiecte de valoare nu aveau, deci ce alt semn al încredinţării că necazul se va rezolva, ar fi putut lăsa? Mai mult, în ultima vreme soţul era profund dezamăgit şi chiar învrăjbit din cauza lipsei copiilor şi i se părea că totul este o pierdere de timp. Ajunşi la racla Sfântului Ioan, doamna se rugă în linişte şi din tot sufletul, în acest răstimp însă, domnul bombănea, considerând-o pe soţie o habotnică. Mai mult, când a venit vorba să lase ceva la raclă, s-a enervat atât de mult încât şi-a scos brusc verigheta şi a aruncat-o ostentativ spre raclă: „Aşa poate se rezolvă!” După aceste manifestări, lucrurile se mai liniştesc şi familia se reîntoarce în ţară. În scurt timp femeia rămâne gravidă. Dar la examinările ecografice fetale, doctorii le spun că lucrurile nu stau chiar bine, pentru că s-ar părea că mânuţa copilaşului este lipită de corp şi parcă ar fi ceva în neregulă şi la pumnul lui. Urmează şi alte ecografii, care confirmă ce au spus primii medici. Familia însă nu se dă bătută, ci respinge gândurile care vin natural în astfel de situaţii: „Uite, Dumnezeu ne-a dat un copilaş, dar are probleme, nu era poate mai bine să nu ni-l dea deloc, decât aşa handicapat..?” Hotărăsc insă că vor merge înainte (femeia să nu facă avort), acceptând voia lui Dumnezeu şi a Sfântului Său, oricare ar fi ea, dar nădăjduind în mila, puterea şi iubirea de oameni a Domnului. Şi iată că femeia ajunge să nască şi ce credeţi? Ce ţinea cel mic în mânuţă, atunci când doctorii l-au scos din burtica mamei? Ei bine, vă vine să credeţi sau nu, era verigheta.
Deci, dacă în cazul celorlalte relatări de mai sus unii dintre noi ar putea spune că nu poate fi vorba decât de nişte simple coincidenţe, abil interpretate în note speculative, ce s-ar mai putea obiecta acum, când această minune este cutremurător de grăitoare?
De altfel, părintele Vernezos de la biserica din insula Evia îi întreabă mereu pe pelerinii români dacă ştiu de „minunea cu inelul”?
Această ultimă întâmplare este una auzită de mine de la preotul paroh al bisericuţei „Sf. Ioan Rusul” din incinta Maternităţii Polizu. Mi-aş dori ca împreună cu un grup de prieteni medici să vorbim cu doctorii de la Spitalul Municipal, unde ar fi avut loc naşterea şi să încercăm să luăm legătura cu acea familie, care acum am înțeles că ar locui în Focşani. Astfel, şi această minune ar putea fi făcută publică cu mai multe detalii şi mărturii de la cei care au fost implicaţi direct, dacă Dumnezeu va rândui. Nădăjduim să se întâmple aşa, pentru că tot spre slava Numelui Său şi a Sfinților Săi va fi!
„Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi”!
dr. A.R
